Timpul curgea altfel in momentele acelea: nu-mi mai dadeam seama daca au trecut doar cateva minute, sau deja o ora… am inceput sa obosesc, la un moment dat gafaiam, dar nu-mi pasa! Nu-mi pasa nici de cum arat; asa ravasit si concentrat in senzatie, oricum nu conta, ca nu ma gandeam decat la cum o sa fie la sfarsit, ce nebunie o sa fie, si cum va fi meritat fiecare incordare… toate in mine se topeau, si cum ma miscam asa, aproape mecanic, repetitiv, simteam – stiam! – ca nu mai e mult, si abia asteptam…
… si pana la urma am simtit ca-s aproape, si parca nu-mi venea sa cred, si anticipam in minte ce-o sa se intample la final, si apoi asa, brusc, dupa un pic de liniste, mi-am dat drumul, si gata! cateva secunde toate au trecut asa repede pe langa mine, si eram aproape beat, si simteam ca zbor, sau ca as putea zbura… si-apoi nici nu-mi mai amintesc cand s-a terminat, numa ca la un moment dat mi-am dat seama ca era gata! dar eram fericit…
… Cel mai mult imi place la munte ca dupa ce urc (mi-e greu), gasesc un loc de unde sa-mi dau drumul sa fug la vale! Mi se pare ca asta merita tot efortul, cele cateva clipe cand am senzatia ca zbor, in timp ce nici nu-mi mai pasa ca as putea sa-mi rup picioarele in fuga :)
