Sens unic

… Strada pasea sub talpile mele, iar eu, cantandu-i muzicii din urechi, o lasam sa curga, asfalt inca topit dupa zapusala din timpul zilei. Din cand in cand mai trecea cate un copac pe langa mine, sau vreo sageata galben-prozaic de pe caldaram. Sau vreun fosnet. Si toate-mi vorbeau, ma chemau sa le pipai dosul frunzelor, cauciucul lipicios sau soapta misterioasa. Si eu le alchimizam nervurile, sensurile si vorbele intr-o epifanie cat toate zilele, si selectam “asta se potriveste, asta nu se potriveste”.

 

Ma gandeam cu autoironie “da, domle, e greu, iti trebuie facultatea de avut revelatii ca sa faci asta cum trebuie!”, dar nu ma opream din inghitit. Cu pofta. Semne si indicii, descopeream cu grija sageti despre care stiam deja unde duc, si filtram cu mare arta ce-auzeam dela vant, dela copaci si dela muzica, ca sa nu-mi stric fagasul revelatiei.

 

Desi eu o construiam, gand cu gand, mi-era frica de ea, ma temeam ca s-ar putea s-o resping – prea era artificiala –; si-atunci ce-as fi pus in loc? Stiam adevarul, dar nu voiam sa-l calific drept adevar dezvaluit, pentru ca era prea multa incertitudine in el! Era un disconfort trecator pe care-l alungam cu o fluturare a unei maini inca imaginare, nu stiam ce altceva sa fac cu el.