E intuneric si compartimentul e gol si fumez uitandu-ma pe geam si ma gandesc la lucruri importante si marunte, in timp ce toate cele 1000 de roti* tacane “te duc, te-aduc”. Exact ca-ntr-o duzina de filme cu eroi ganditori.
Totusi imi place acest cliseu, e liniste multa in mijlocul vacarmului: pentru ca-i regulat si previzibil, nici nu-l bag de seama. Ba chiar sunt atat de linistit incat ma simt bucuros si plin de ceva anume: o fi impacare, sau limpezime, sau doar neemotie…
Ma gandesc “am sa tin minte toata viata clipa asta”, dar ma deraiaza un gand jucaus: oare de cate ori am mai spus asta pana acum? Si de cate ori s-a intamplat ca de fapt sa nu tin minte? Cate clipe le-am crezut importante, dar apoi s-au dezagregat printre alte amintiri?
Cel mai simplu e sa las lucrurile sa isi urmeze cursul: dac-o fi sa fie important, am sa tin minte… Cum e acea prima zapada care-a inceput nehotarata de cum am iesit din curtea bisericii-cetate. Am s-o tin minte toata viata desi nu mi-am propus niciodata asta… doar ca atunci am realizat ca se poate sa am parte de-o minune mica in fiecare clipa…
* de fapt sunt doar 96 de roti :)
